Basm

Într-un loc uitat de lume 

Unde munţii cei bătrâni, 
   
Îşi ridică crestele-nalte 
   
Peste al norilor hotar. 
   
 
Aici apele prind viaţă, 
   
Mângâind cu unda lor 
   
Stâncile ce ţin pe umeri 
   
Fermecat şi nevăzut, 
   
    
Un castel de piatră albă. 
   
Ce apare doar când luna, 
   
Îşi arată întreaga faţă 
   
Risipind al nopţii voal. 
   
    
   
Vantu-adie printre ramuri, 
   
Frunzele fosnesc uşor, 
   
Poarta mare de aramă 
   
Se deschide-ncetisor.

  
   
  Şi prin ea păşeşte alaiul,
  
 Spiriduşi zglobii şi zâne,
  
 Se grăbesc să pună masa
  
  Pentru cei ce-şi pun cunune.
  
   
  
 Chiar şi Cel ce mână norii
  
 De furtună-ntreaga lume,
  
 A sosit la nunta mare
  
 Dintre un prinţ şi-a lui ursită.
  
   
  
 Licuricii aduc lumina
  
  În poiana fermecată
  
 Mirii calcă iarba moale,
  
 Umedă şi-nmiresmata.
  
   
  
 Luna razele-şi trimite,
  
  Îmbrăţişându-i pe cei doi
  
  Ca o haină argintie,
  
  Şi îi ia la ea apoi.
  
   
  
 Noaptea lasă locul zilei,
  
 Vălul ei s-a destrămat,
  
 Iar castelul alb dispare
  
 Ca un vis frumos uitat.